26 ianuarie 2014

”Autismul ne va umbri toată viața”

"Îngeraşul nostru, Robert, a trecut prin momente dificile, încă din ziua naşterii. Pentru mine, o mamă tânără, a fost crunt să-mi văd copilul, mult aşteptat şi dorit, într-un incubator. Dar am trecut de perioada aceea şi am început să ne bucurăm de prezenţa lui în viaţa noastră.

Eram fericiţi când îl vedeam cum creşte, chiar dacă micul lui corp se lupta cu o infecţie urinară puternică luată din maternitate. După multe tratamente şi investigaţii, am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să scăpăm de această infecţie. Bucuria a fost mare şi nu ne mai gândeam nicio clipă că aceasta va fi umbrită de o altă problemă la fel de gravă, dar care ne va urmări toată viaţa.
Chiar dacă observam că Robert nu făcea anumite lucruri, gesturi, sunete pe care în mod normal un copil trebuia să le facă la vârsta de 8 luni, chiar dacă sufletul şi inima îmi spuneau că ceva nu e în regula, eu aşteptam şi îmi spuneam mereu: ”O să facă…, o să fie bine…”. Dar nu a fost.

Chiar şi în momentul acesta, când scriu aceste rânduri, cu inima tremurândă şi cu lacrimi în ochi, regret amarnic că nu mi-am ascultat vocea interioară, pentru că acum ştiu că inima unei mame nu se înşală nicicând. De-aş fi ştiut şi atunci! Abia după vârsta de 1 an, când a fost răcit, am ajuns la un medic foarte bun care, văzându-l că nu are echilibru nici măcar să stea în şezut, m-a îndrumat către un medic neuropsihiatru care ne-a dat primul diagnostic de “întârziere psihomotorie”. Şi de aici începe practic lupta noastră pentru Robert. Bineînţeles că am început şedinţele de kinetoterapie. La medicul neuropsihiatru am continuat să mergem, am continuat tratamentul prescris, dar progresele lui Robert erau slabe. Pe lângă aceste probleme mai trebuia să luptăm şi cu starea lui bolnăvicioasă.

A trebuit să treacă prin operaţii de fimoză, hernie inghinală, polipi, printr-o alergie care ne dă bătăi de cap şi în ziua de astăzi şi bineînţeles răceli ca toţi copiii. Timpul trecea, iar eu simţeam că nu fac nimic pentru copilaşul meu, eram îngrijorată mai ales că vedeam anumite gesturi pe care le făcea Robert, care mai târziu, când mi-am luat inima în dinţi şi am ajuns la Bucureşti, am înţeles că se numesc stereotipii şi că fac parte din spectrul autist.

O altă lovitură avea să vină pentru noi, un al doilea diagnostic: ”autism infantil” dat după o internare în care lui Robert i s-au făcut investigaţii.
Inima mea a fost străpunsă atunci când doamna doctor mi-a spus: ”Da. Este autism.”  Şi din acel moment am crezut că mă prăbuşesc, intram într-o lume nouă, pe care nu o cunoşteam. Nu ştiam ce să fac şi unde să merg. După puţin timp, m-am adunat şi am încercat să mă interesez cât mai mult despre autism, dar mai ales despre terapia pe care o poate urma copilul meu. Cu ajutorul unor mame care şi ele trec prin aceeaşi dramă ca şi mine, am reuşit să ies din ceaţă, am găsit un terapeut bun, care mă ajută.

Deoarece puterea noastră financiară este slabă, mă rog zilnic la Dumnezeu să reuşim să continuăm terapia lui Robert, care după atâta timp a început să dea roade.

Dacă vreţi să-l ajutaţi pe Robert, puteţi dona o sumă de bani sau direcţiona cei 2% din impozitul anual pe venit completând formularul 230 către “Asociaţia de Sprijin pentru Părinţi şi Copiii cu Autism Galaţi”, pentru
Cristea Robert, în subcontul RO60 BTRL RONCRT00 G118 221B  – Banca Transilvania, Sucursala Galaţi.

Pentru alte informaţii şi datele necesare completării formularului 230 ne puteti trimite email la angy171@yahoo.com sau puteţi suna la nr de telefon 0753071075. Vă mulţumim din suflet! "
Semnat Angela Cristea, mama lui Robert.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

TE RUGĂM SĂ NE SPUI OPINIA TA !